Jucării

Într-o bărcuță din Oceanul Indian doarme un american,
Iar în trenulețul din insulele Cayman călătorește un businessman.
Am ascuns bărcuța într-un măr stufos și trenulețul sub un chiparos.

Sunt prea mare să mă joc cu păpuși și mașinuțe,
Voi întinde pe iarbă pătura cu pisicuțe,
Voi deschide o carte mare, colorată,
Cu povești care încep cu a fost odată.

Voi călări pe cai albi la turnir, voi primi de la prințesă un trandafir,
Voi doborî dragonul rătăcitor și voi avea o sabie de la vrăjitor.
În cufărul din lemn de stejar îmi va dormi calul ce înghite jar.
Sau poate o mașinuță lucrată pe bandă, să meargă cu telecomandă.

Waterloo

copii eram noi amândoi, văru-meu și cu mine,

ședeam sub măr aproape goi în zilele senine.

cărările nu le iubeam, căci zi de zi fugeam

pe unde nimeni nu călca și chiar săream pe geam

noroi sau praf sau vreun podeț distrus

să ne întoarcă nu erau de-ajuns

și nici urzicile, căutând de mură

vreun crâng sau după zidul de la șură

căluții lui din plastic alb cu șa

pentru vreun crăcănat ce știa-ncăleca,

și soldățeii mei, de-ai lui Napoleon,

Bismarck al meu cu un frumos baston…

jucam războiul Troiei și cel de-o sută ani,

cu soldăței și monștri și hipopotami,

căci Hannibal pe elefanți pusese frâul,

iar noi ne tot luptam și împărțeam tot grâul

furat din ferdela mătușii pentru găini și rațe,

ce se plimbau încet prin curte, dodoloațe.

copii eram și jocul al naibii mi-a plăcut,

trișam să pierd, să îl jucăm de la-nceput.

apoi duceam pe-ascuns tot grâul la bunici,

tribut pentru toți porumbeii inamici,

și mai furam o țâr’ de lapte acru din ulcică

pentru motanul amiral și contesa pisică

cât despre calul nostru Bucefal, de vreo cinci ani,

nițel nervos și tot speriat de muște și bâțani,

cel ce pierdea la joc avea surpriza-n sân:

vreo două-trei mere crețești, să le ascundă-n fân.

poezia

ca un bob de rouă mare,
ea nu are vreo culoare.
dimineața pare aur,
seara: un solz de balaur.

te trezești când ea apare
peste flori, lucind în zare,
vrei s-o prinzi în palme toată
și dispare dintr-o dată.

poezia nu e cântec,
nici poveste, nici descântec,
ci puțin din fiecare
ca o taină la culcare.

delfinul

ascuns sub creasta unui val,
plutește-n zare un delfin
cu numele de Afalin,
căutându-și mama lângă mal.

e singur și e trist de ieri
și nu mai vrea să se întoarcă
în larg, căci foamea îl încearcă
și mama lui nu-i nicăieri.

pe mama lui cum nu e alta
printre delfini cu botul gros
au prins-o într-un golf pietros
din Marea Neagră, lângă Yalta.

și Afalin încă o cheamă
flămând și singur tot mereu,
micuțul nostru cetaceu,
în voia sorții, fără mamă.

Drapelul

Cu degetul copilul desenează pe tăblița lui electronică, apoi șterge și iarăși șterge, precum stră-străbunicii curățau tabletele lor din școala primară, unde buchiseau câte doi aceeași literă. Enervat, ia blocul de desen și cutia cu acuarele și pensule.
Copilul vrea să deseneze cuvântul apă, dar nu se vede nimic, fiindcă apa nu are culoare. Încearcă cu albastru și linii ondulate, cum a văzut pe internet, dar poate fi și cerul, de unde știm că e apă? Vrea să deseneze ceva alb, o floare pentru mama, dar nu poate, fiindcă nu se vede nimic.

Acasă, se gândește copilul și desenează repede o casă, cu acoperișul roșu și pereții galbeni sub cerul albastru, dar poate fi casa oricui, de unde știe el că e acasă? E drapelul României, roșu-galben-albastru, spune mama, și atunci copilul desenează o ușă și două ferestre, să fie și mama și tata acolo.

Apoi amestecă galben cu albastru și desenează iarbă în jurul casei, amestecă roșu cu galben și desenează un soare portocaliu și mai amestecă roșu cu albastru și desenează pentru mama o violetă, la fel cu cele din grădina lor.
Este foarte frumos drapelul nostru, zâmbește copilul.