Diverse poezii cu rimă

Ninsoare


și ninge din preaplin pe-acoperiș
doar ceasul maculează iarăși liniști
cu-o inimă în tolbă, pe furiș,
se-ntoarce vânătorul dintre miriști

e cerul ca o bufniță pe creangă
nu mai e vânt, nici nechezat de cai,
pământul orb și surd noaptea întreagă
își caută feciorelnic un alt strai

parcă din lună ninge ca o ceață
ea e un pic cam grea pe-al lumii brâu
și se ascunde prinsă-n ciob de gheață
unde-s pești mari, sub pietrele de râu

înot din greu pe drumul vechi acum
căci podurile-au fost zidite-n maluri
iar gerul trage greu din hornuri fum
și-au amuțit pe ziduri albi balauri

doar șipotul metalic mă îngână
îngemănând cu moartea apă vie,
sunt logodită cu o stea păgână
și gândurile au intrat în vrie

tot ninge în tăcere ca pe-un rug
ori peste-un cal ce a murit în câmp
ca peste-o sperietoare lângă plug
ca peste-un clovn bătrân cu chipul tâmp



Hibernal


când iarna e mireasă, cresc iar muguri
sfârșitul se așază înainte
și ochii încropesc veșminte sfinte,
pe dos întoarse, lumii, peste ruguri

sub clopotele vii de luare-aminte,
logodna rupem, zălogind belșuguri
travaliul lumii ne aruncă-n cruguri
ori printre vechi icoane și cuvinte

fii sau părinți, dar fără vreun consemn,
cădem prin vreme, printre frați de lapte,
în bruma de pe crucile de lemn

prin scâncetul despărțitor de moarte
cad printre nimburi sfinți în mod solemn
și vin lumini și focuri a se naște



Schimnicie


Ai erei noastre prizonieri cu viața,
Luminii morții i-arătăm doar fața.
Și dacă pe pămînt nu-i loc de criptă
Un ochi de sus se rupe din orbită.

La treierișul stelelor plebee
Mi-azvîrle ceasul pleava din idee.
Și limbile adesea încurcate
Învie anticele postulate.

Desprinși din hău cu cheia unei taine
Vin înțelepții vechi în alte haine.
În neaua ce-a căzut din ieri pe azi,
Pe umeri le cresc puii unor brazi.

Cînd cumpăna de ape greu mă doare
Oare se nasc sub vatră noi izvoare?



Satiră


deci încă o rimă creață,
fără fard de dimineață,
despre cruda pandemie
ce-a cuprins întreaga glie.

glia noastră strămoșească,
zona preorășenească,
zona gri urbanizată,
satele și lumea toată.

nu-i de glumă, este trist
chiar și pentru optimist,
cu rapoarte și măsuri,
coduri și împunsături.

că-i vidat sau covidat,
cu virus încoronat,
omul stă ascuns sub mas(c)ă
și în țara românească.

emisiunea de-odinioară,
ce-o știa întreaga țară,
era plină de umor
cu actori și spectatori.

dar acuma nu-i de șagă,
căci o știe lumea-ntreagă:
toți declară azi în cor
situația dumnealor.

azi, fiind globalizare,
miza este mult mai mare,
doar vreo patru teritorii
nu fac rând ca muritorii

să expună ce-au văzut,
ce-au pățit, ce-au prevăzut.
restul, toți, sunt covidați
morți sau vii sau vaccinați.

spre victoria tuturor
contra nimănui, în cor,
spre confuzia generală
echipa ministerială

și armata implicată
într-o luptă ne-nfricată
ca-ntr-un fel de alt război
toți ca unul, între noi

zilnic dau public strigare
și ne dau asigurare –
un guvern de ”Sănătescu”
pe "scaunele" lui Ionescu.

primul val de vaccinare,
raportat cu mic cu mare
i-a luat pe cei mai mari,
pe bolnavi, pe sanitari,

iar acum dacă mă-nțeapă
oare nu iau și eu țeapă?
căci cu cine mă adun
cu cei slabi sau cu cei buni?

câți rămân în contra mea
cei nevaccinați sadea?
or mai fi ca mine, sper,
temători de ac și ser…

și ce mai poliloghie,
studii, virusologie!
Victor Babeș, bunăoară,
nu dădea sfoară prin țară.

oare n-o fi vorba iar
de acel dicton vulgar
care spune-n românește:
dezbină și stăpânește?!



Notă: eu m-am vaccinat și epidemia a fost înfrântă



Primăvară rece - satiră


Tot scriind cu rimă creață
Versuri noi pe „agonia”
Nu mai pot de dimineață
Să citesc Teogonia.

Ori cumva chiar pe Ovidiu,
Eneida lui Virgil,
Mă gândesc că azi Covidul
Face totul dificil.

Mi-e lene și mi se-apleacă
Iar siesta-i foarte grea.
Topârceanu – treacă-meargă.
Restul, toți, sunt altceva.

Primăvara asta feste
Ne-a jucat peste o mie,
Vine și la mine veste
Că Hristos n-o să învie.

Că de când cu postul mare
Pe la noi, în carantină,
Prețuri cresc în galantare
Chiar de-i magazia plină.

Doar vreun "marș" strigat mai tare
Sau cocoșii peste gard
Mă trezesc din hibernare
Când mai scade câte-un grad.

Oaspeți mari sau mici grămadă
Au venit să prohodească
Rece floare în ogradă,
Ce-a murit fără să crească.

Soarele, cu zâmbet trist,
N-are chef să se mai joace,
A fugit ca un artist
Prin străini, căutând noroace.

Notă – agonia = site-ul http://www.agonia.ro



Lacrimi


Cerul ʼnalt și marea-amară
Îți sunt azi o grea povară,
Doar lumini de ceară-n casă
Te poftesc să stai la masă.

Bolta cerului susține
Ca un pește cu buline
Mii de stele ce-ntr-o clipă
I se prind de o aripă.

Și cu ochii plini de lacrimi
În a ta lume de patimi
Vezi cum prunci de stea înoată
Lângă mamă, noaptea toată.

Somnul s-a desprins de pleoape
Doar tăcerea ți-e aproape,
În înalt un pește mare,
În adânc o întrebare.

Unde sunt, aici, la mijloc,
În ce paradis și joc,
Cine-ntoarce susul jos
De văd stelele pe dos?



Flori

Treaptă cu treaptă, iedera se-nalță
La ușa veche astăzi încuiată
Papucul doamnei agățat de clanță
În tufele de caprifoi se-arată.

Cu ochii-i negri, vaca-domnului privește
La fluturii monarh cam invidioasă,
Ploaia de-april cea rece miruiește
Suav, întreaga fire lângă casă.

Iubiri și vieți de gâze în pereche
Sunt spulberate-n praful de pe drum,
Înmugurește iar portița veche
Spre grădinița plină cu parfum.

Ca biblia se deschide floarea
De ghiocei, narcise și zambile
Pe rând, le suflă rochiile boarea
Ce rupe din corole dalbe file.

Se întrupează logosul în fire,
Din rădăcini și seve către soare,
Pământul tot în astă răstignire
Învie-n nopți cu iz de lăcrămioare.



File și întrebări


Când răsfoind se face miezul nopții,
Când filele citite par troiene
Și ninge cu voroave și-alte semne,
Mergând pe firul vieții și al sorții,

O stea aprinsă ca un ciob în zare
Oglinda și-o întoarce către mine.
Mă-ntreb: sunt tânără, ori ce-i cu mine,
Astfel privind adâncul ca-ntr-o mare.

Răspunsuri la-ntrebări din necuprins
Cu sensul lor desprins dintr-o eclipsă
Rămân de fapt în noi aceeași lipsă,
Făclii de stea ce-n palmă ni s-au stins.

Departe și amețitoare-i luna
Cu mare tot tărâmu-i de lumină
Ce picură prin gene fum și smirnă
Cât Parcele torc soarta noastră-ntruna.

Și pier răspunsuri, pier și întrebări,
Căci vorbele-s ca morile de vânt
Și don Quijote are deci cuvânt
La fel ca noi, în țări din patru zări.

Și, solitari, ca stelele pierim,
Ne amăgim c-avem o contraparte
Un om ce ne răspunde de departe
Și înțelege ce adeverim.

Pretindem că am fi nemuritori,
Pretindem că am ști ce este viața
Și precum soarele ne-ntoarcem fața
Tot răsfoind aceleași file-n zori.


femeie


cerească e zidirea femeii preafrumoase
cu părul greu de ape, ebenic, moariu
cu bobi de soare viu în carne și în oase
de o-nfășoară parcă lințoliu auriu

femeia ca o vale cu codri și cu plaiuri
pe care domnul ei o-mbracă în vestmânt,
cu verzi ori ruginite poieni și dalbe raiuri
săpând fântâni și râuri în cer și pe pământ

serafică și lină ca nourii spre seară,
când soarele și-ntoarce privirea către om,
femeia ce susține a pruncului povară,
prea blândă ca să guste fructul oprit din pom

ori poate dănțuind pe scări, printre oglinzi,
până ce lumânarea din candelabru piere,
sau fata cu chip rumen și ochii suferinzi
ce își petrece viața în rugă și tăcere

astfel în lumea ei corolele nu pier,
chiar dacă timpul țese o mreajă de poveste,
femeia se ridică pe vârfuri până-n cer –
amirosind a floare, ea vântul potolește

citind în ochii ei ca-ntr-o fântână veche –
în cărți de rugăciune nu-i alt izvor mai clar,
femeia-i pretutindeni cu soarele pereche
holdă aprinsă-n vară, candelă noaptea, jar


Amar


Unde vetrele sunt reci
Iar semințele sunt seci,
Tu, biet om pierdut pe drum,
Vraiște și praf și scrum,
Dor și amintiri duium,

Suflet, pustiu zi de zi,
Cu șuvițe argintii,
Plângând vremea care-a fost,
Fără căpătâi și rost,
Flămânzind din post în post,

Suflet, copt ca luna plină,
De stejar la rădăcină,
Noaptea – ochi de căprioară
Ziua – nucă verde-amară,
Iarnă fără primăvară,

O să-ți cos trei bumbi la spate
Din trei dinți mai vechi de lapte
Ca să nu uiți de alean
De pământ transilvănean,
De norodul pământean,

Să nu uiți crucea din deal,
Din împădurit Ardeal,
Clopotul de la răscruce,
Apa clară, vorba dulce,
Ce te duce și te-aduce…


Stare de fapt


copiii aplaudă și râd pe-nfundate
de bazaconii mult prea deocheate

vulturi de mare cu pește în ghiare,
colaje din seminud și ziare

cu damf dadaist sau psihedelic,
cu ștaif futurist și interbelic

iute și dulce, cu puțin prenandez,
bucătarul adaugă chili pe-orez,

parodii sau pamflete fără de preț,
pe-ogor bălegarul scos din coteț

poetul schimbat în crainic de circ,
sufleur și dublură la teatrul mic

poem garantat fără noeme,
ieftin ca braga vieții boeme


Floarea-soarelui

dimineți cu mure coapte
prea fierbinți sunt teii-n noapte
cresc ciuperci în cercuri albe
țes păianjeni între nalbe

chiar la sfânta Înălțare
de prin munți vine chemare
rochia ei de voal îmbie
fluturi mari și spini din vie

nici suflare, zi de-arșiță
din nori nicio fărâmiță
numai inima-i de fată
deocheată, răsfățată

de migdală și alună
fie-i noaptea cât mai bună
de-i mireasă, să danseze!
umbra să n-o întristeze

s-o moșească, să mai crească
vița ei împărătească
din strămoși cusută ie
din vii dulce razachie

și îmbătrânește-n vară
chipul ei de domnișoară
părul lung albit albastru
iar în coșniță un astru