Waterloo

copii eram noi amândoi, văru-meu și cu mine,

ședeam sub măr aproape goi în zilele senine.

cărările nu le iubeam, căci zi de zi fugeam

pe unde nimeni nu călca și chiar săream pe geam

noroi sau praf sau vreun podeț distrus

să ne întoarcă nu erau de-ajuns

și nici urzicile, căutând de mură

vreun crâng sau după zidul de la șură

căluții lui din plastic alb cu șa

pentru vreun crăcănat ce știa-ncăleca,

și soldățeii mei, de-ai lui Napoleon,

Bismarck al meu cu un frumos baston…

jucam războiul Troiei și cel de-o sută ani,

cu soldăței și monștri și hipopotami,

căci Hannibal pe elefanți pusese frâul,

iar noi ne tot luptam și împărțeam tot grâul

furat din ferdela mătușii pentru găini și rațe,

ce se plimbau încet prin curte, dodoloațe.

copii eram și jocul al naibii mi-a plăcut,

trișam să pierd, să îl jucăm de la-nceput.

apoi duceam pe-ascuns tot grâul la bunici,

tribut pentru toți porumbeii inamici,

și mai furam o țâr’ de lapte acru din ulcică

pentru motanul amiral și contesa pisică

cât despre calul nostru Bucefal, de vreo cinci ani,

nițel nervos și tot speriat de muște și bâțani,

cel ce pierdea la joc avea surpriza-n sân:

vreo două-trei mere crețești, să le ascundă-n fân.