Povestea cărții (2)

Doamne, fă-mi culcuș în casă,
lângă sobă sau cuptor
și mireasma de pe plită
să m-adoarmă-ncetișor.

copilaș din sat de munte
să mă scoată dintre blocuri
să mă ducă peste iarnă
prin împădurite locuri.

din grămada aruncată
într-un sac, printre gunoaie,
să ajung într-o colibă,
pe laviță, în copaie.

și în visul meu cel tainic,
când ies stelele, s-aștept
să fiu numai eu în stână
cărticica lui la piept.

îl voi învăța să râdă
singur, când mă răsfoiește,
și să plângă în tăcere
când e prea trist ce citește.

și apoi să se privească
ca într-o oglindă-n mine,
printre rânduri să priceapă
ce e rău și ce e bine.

sus pe deal, ca doi prieteni,
la oițe luăm aminte
iar pe file mieii negri
curg în șiruri de cuvinte.

dar acum sunt ostenită,
singură și ferfeniță.
Doamne, fă-mi culcuș în casă,
să pot fi de trebuință.

nu aici, ci mai departe,
unde aeru-i curat
unde-s mai cuminți copiii
decât cel ce m-aruncat.

Belle Reading GIFfrom Belle GIFs

Doi urieși

Cu cizmele voinicești
Prin livadă, doi urieși
Au venit ca să culeagă
Mure, mere, câte-o fragă.

Ei împart totul frățește
Pâine, sare sau vreun pește
Ce l-au prins în râul mare
Și l-au fript pe jar la vale.

Nu-i ușor să fii puternic
Fără ca să fii nemernic,
Cât e rouă încă-n iarbă,
Cât mai ai fir negru-n barbă.

În desagă un ulcior
Cu vin acru, albior,
Brânză bună frământată,
Ceapă numai câteodată.

Ziua toată, pe pârjol,
Au dat cu coasa ocol
Să-și adune bani de pâine
Și pe ziua cea de mâine.

Către seară urcă-n vie
Să culeagă razachie.
N-au cuțit și nici briceag,
Unul altuia i-e drag.

Doi urieși, printre ponoare,
Au găsit un măr mai mare
Și-n seara cu lună nouă
Ca pe-o pâine-l rup în două.

Jucării

Într-o bărcuță din Oceanul Indian doarme un american,
Iar în trenulețul din insulele Cayman călătorește un businessman.
Am ascuns bărcuța într-un măr stufos și trenulețul sub un chiparos.

Sunt prea mare să mă joc cu păpuși și mașinuțe,
Voi întinde pe iarbă pătura cu pisicuțe,
Voi deschide o carte mare, colorată,
Cu povești care încep cu a fost odată.

Voi călări pe cai albi la turnir, voi primi de la prințesă un trandafir,
Voi doborî dragonul rătăcitor și voi avea o sabie de la vrăjitor.
În cufărul din lemn de stejar îmi va dormi calul ce înghite jar.
Sau poate o mașinuță lucrată pe bandă, să meargă cu telecomandă.

Waterloo

copii eram noi amândoi, văru-meu și cu mine,

ședeam sub măr aproape goi în zilele senine.

cărările nu le iubeam, căci zi de zi fugeam

pe unde nimeni nu călca și chiar săream pe geam

noroi sau praf sau vreun podeț distrus

să ne întoarcă nu erau de-ajuns

și nici urzicile, căutând de mură

vreun crâng sau după zidul de la șură

căluții lui din plastic alb cu șa

pentru vreun crăcănat ce știa-ncăleca,

și soldățeii mei, de-ai lui Napoleon,

Bismarck al meu cu un frumos baston…

jucam războiul Troiei și cel de-o sută ani,

cu soldăței și monștri și hipopotami,

căci Hannibal pe elefanți pusese frâul,

iar noi ne tot luptam și împărțeam tot grâul

furat din ferdela mătușii pentru găini și rațe,

ce se plimbau încet prin curte, dodoloațe.

copii eram și jocul al naibii mi-a plăcut,

trișam să pierd, să îl jucăm de la-nceput.

apoi duceam pe-ascuns tot grâul la bunici,

tribut pentru toți porumbeii inamici,

și mai furam o țâr’ de lapte acru din ulcică

pentru motanul amiral și contesa pisică

cât despre calul nostru Bucefal, de vreo cinci ani,

nițel nervos și tot speriat de muște și bâțani,

cel ce pierdea la joc avea surpriza-n sân:

vreo două-trei mere crețești, să le ascundă-n fân.

poezia

ca un bob de rouă mare,
ea nu are vreo culoare.
dimineața pare aur,
seara: un solz de balaur.

te trezești când ea apare
peste flori, lucind în zare,
vrei s-o prinzi în palme toată
și dispare dintr-o dată.

poezia nu e cântec,
nici poveste, nici descântec,
ci puțin din fiecare
ca o taină la culcare.