copii eram noi amândoi, văru-meu și cu mine,
ședeam sub măr aproape goi în zilele senine.
cărările nu le iubeam, căci zi de zi fugeam
pe unde nimeni nu călca și chiar săream pe geam
noroi sau praf sau vreun podeț distrus
să ne întoarcă nu erau de-ajuns
și nici urzicile, căutând de mură
vreun crâng sau după zidul de la șură
căluții lui din plastic alb cu șa
pentru vreun crăcănat ce știa-ncăleca,
și soldățeii mei, de-ai lui Napoleon,
Bismarck al meu cu un frumos baston…
jucam războiul Troiei și cel de-o sută ani,
cu soldăței și monștri și hipopotami,
căci Hannibal pe elefanți pusese frâul,
iar noi ne tot luptam și împărțeam tot grâul
furat din ferdela mătușii pentru găini și rațe,
ce se plimbau încet prin curte, dodoloațe.
copii eram și jocul al naibii mi-a plăcut,
trișam să pierd, să îl jucăm de la-nceput.
apoi duceam pe-ascuns tot grâul la bunici,
tribut pentru toți porumbeii inamici,
și mai furam o țâr’ de lapte acru din ulcică
pentru motanul amiral și contesa pisică
cât despre calul nostru Bucefal, de vreo cinci ani,
nițel nervos și tot speriat de muște și bâțani,
cel ce pierdea la joc avea surpriza-n sân:
vreo două-trei mere crețești, să le ascundă-n fân.
